Membrii Academiei Române au adus un omagiu Arhitectului Șerban Cantacuzino

• Laudatio-Serban-Cantacuzino.doc

• 001 2008 12 03 13 12.mp3 (148MB)

In data de 3 decembrie 2008, membrii Academiei Române au adus un omagiu Arhitectului Șerban Cantacuzino, apărător de seamă al patrimoniului național, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viață.

Domnia sa a primit din partea colegilor din Comitetul de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii diploma “Meritul Academic”.

Discursul de acceptare a fost precedat de o serie de prezentări aparținând Domniilor Sale Acad. Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române, prof. ing. Nicolae Noica, prof. dr. arh. Aurelian Trișcu, lector drd. arh. Alexandru Beldiman și Maria Berza, Vicepreședinte Fundatia Pro Patrimonio.

Printre participantii la eveniment s-au numărat și membri ai Filialei București a Ordinului Arhitecților din România.

Imaginile prezentate ne-au fost puse la dispoziție de domnul prof. dr. arh. Corneliu Ghenciulescu.

Despre nevoia de modele

Cuvântul domnului prof. ing. Nicolae Noica cu ocazia ceremoniei de acordare a diplomei „Meritul Academic” de către Comitetul de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii din cadrul Academiei Române în data de 3 decembrie 2008:

Ateneul Român, Banca Națională, Palatul Patriarhiei (fosta Cameră a Deputaților), Podul peste Dunăre, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (Actualul Palat al Primăriei Municipiului București), Muzeul Țăranului Român.
Iată roadele modelului de societate pe care Regele Carol I, în lunga sa domnie, l-a sădit în pământul românesc.
El a înțeles că în viața unei națiuni, creația tehnică este tot atât de importantă ca și crearea bunurilor spirituale. Căci edificiile publice și lucrările de artă mărturisesc, tot atât cât și creațiile spirituale, nivelul de cultură al unui popor.
Și de aceea s-a înconjurat cu un corp tehnic remarcabil, pe care l-a sprijinit permanent, și cu care a impus modelul lucrului bine făcut.
Nume precum Anghel Saligny, Elie Radu, Ion Mincu, Niculae Cerkez, Petre Antonescu, Nicolae Cucu-Starostescu, Constantin Băicoianu, Nicolae Ghika Budești, Gogu Constantinescu, Emil Prager... reprezintă adevărate modele pentru tânăra generație. Numai să le cunoască.

Anii au trecut, iar asupra țării s-a abătut un mare cutremur social – comunismul. Cred că cel mai mare rău pe care acesta ni l-a făcut, îl reprezintă distrugerea trecutului și a valorilor noastre fundamentale.
Iar primul semnal a fost dat în 1947, o dată cu demolarea vechiului Teatru Național (1849 – 1852), sub pretextul că a fost distrus la bombardament. Nimic mai fals, am dovedit pe bază de documente; arsese doar acoperișul, iar structura de rezistență, fundațiile și zidăria nu erau afectate și se puteau consolida, așa cum a propus inginerul Emil Prager.
A fost însă o decizie politică a noului regim, distrugerea primului nostru reper cultural.
Cutremurul din 4 martie 1977 a reprezentat un nou pretext pentru continuarea distrugerilor, la o scară nemaiîntâlnită în nicio țară civilizată…
Într-o zi a lunii martie 1984 o veste cumplită a străbătut Bucureștiul. Se ordonase demolarea Spitalului Brâncovenesc.
Iată imagini șocante… ale acelor demolări…
Cu toții știam că Spitalul Brâncovenesc reprezenta un monument de arhitectură, foarte puțini știau că era și un monument tehnic valoros. Aceasta pentru că aici se executaseră pentru prima dată în anul 1904 planșee dintr-un material nou – betonul armat – a cărui folosire era la început în lume.
Sub îndrumarea ilustrului inginer Emil Prager, care-mi confirmase aceasta, am reușit să extrag, în condițiile de atunci, o grindă de 8 m lungime, dintr-un planșeu al spitalului. Rezultatele încercării la rupere, ce s-au făcut la INCERC București, au confirmat soliditatea clădirii…

Apoi, după un ordin scurt de evacuare a Arhivelor Statului, ce a picat ca un trăznet în ziua de 30 decembrie 1984 – Ziua Republicii, ce ironie! – începutul anului 1985 a adus dispariția fizică a clădirilor de la Mânăstirea Mihai Vodă… A acelor clădiri care adăposteau un tezaur de cultură impresionant. În fond, „actele de identitate ale poporului nostru”.

Dacă acestor secvențe le adăugăm eliminarea din viața publică a multor personalități ale lumii tehnice prin privarea de libertate sau interzicerea lor, precum ing. H. Teodoru, arh. George M. Cantacuzino, ing. Liviu Ciulley, arh. Haralambie Georgescu, ing. Scarlat Fotino și mulți alții, avem tabloul cataclismului abătut asupra noastră… timp de 45 de ani.

În fața acestei realități, după 1989 a apărut nevoia unui efort de recuperare pentru a aduce în actualitate, în memoria colectivă, realizările remarcabile ale înaintașilor precum Gogu Constantinescu, Liviu Ciulley, Emil Prager, George Matei Cantacuzino, cu experiența lor, dar și viața acestor oameni, cu mediul în care s-au format și au făptuit. Cu atât mai mult cu cât astăzi societatea românească are nevoie de o activitate susținută de educație și promovare a adevăratelor valori – corectitudine, cinste și competență – pentru „restabilirea încrederii sociale” și a responsabilității distruse de comunism.
Iar o cale pentru a crea un nou climat de încredere și responsabilitate o reprezintă și valorificarea experienței sociale tezaurizate în opera înaintașilor.
Avem de aceea nevoie de modele pe care să le urmăm.
„Eu am un imens respect pentru modele, spunea acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, și socotesc că o lume fără modele nu poate exista. Căci o lume fără modele își pierde identitatea.”

Iată de ce CRIFST, în spiritul preocupărilor sale, a înțeles să cinstească aici, la Academia Română, personalitatea domnului arhitect Șerban George Cantacuzino, la venerabila vârstă de 80 de ani.
Cunoscut atât pentru strălucita sa carieră în arhitectură, cât și datorită contribuției sale teoretice în domeniu, domnul arhitect Șerban G. Cantacuzino se remarcă și prin implicarea sa în viața publică, în scopul protejării patrimoniului cultural al țării noastre.
Amintesc poziția sa fermă cu prilejul „marilor demolări” din București, când a inițiat o campanie contra acestor măsuri în Anglia, atrăgând atenția străinătății asupra acestei stări.
După 1989, se implică în refacerea patrimoniului atrăgând fonduri pentru restaurarea unor monumente: bisericile de lemn din Maramureș, Mânăstirea Voroneț, Conacul Golescu de la Câmpulung Muscel și altele.
Putem spune că prin întreaga activitate de păstrare și protejare a patrimoniului, arhitectul Șerban G. Cantacuzino continuă ținuta morală a tatălui său, George M. Cantacuzino.
Iar viața și opera unui astfel de model de om trebuie cunoscute pentru a fi urmate de generațiile tinere și nu numai.

Mulți ani cu sănătate și putere de muncă Domnule arhitect Șerban Cantacuzino!

Șerban Cantacuzino – o identitate culturală

Cuvântul domnului prof. dr. arh. Aurelian Trișcu cu ocazia ceremoniei de acordare a diplomei „Meritul Academic” de către Comitetul de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii din cadrul Academiei Române în data de 3 decembrie 2008:

Pentru ca Șerban Cantacuzino să devină o personalitate perenă, au existat cauze temeinice și binecuvântate.
Rădăcinile adânci, ale familiei au transmis trăsături de echilibru și siguranță, de cordialitate și generozitate, de permanență.
Formația spirituală, contactul cu artele, experiența călătoriilor au hrănit curiozitatea, înțelegerea și respectul față de valoare.
Relațiile sociale și activitatea în înalte organisme publice au accentuat privirea de ansamblu și capacitatea de cooperare, de organizare.

Cele mai multe dintre toate acestea țin de cultură. Ele sunt de calitate, cu atât mai pregnant cu cât cel care le folosește, păstrează o măsură aristocratică. Măsură în care își găsesc locul responsabilitatea, curajul, stăpânirea de sine.

Însușirile lui Șerban Cantacuzino s-au manifestat și se manifestă benefic în acțiuni concrete. Orizontul preferat este cel al arhitecturii și urbanismului, al vieții sociale, al artelor. Cu un accent pus pe tradiție, pe conviețuirea patrimoniului construit și a așezărilor în evoluția lor continuă, de la cetate la metropolă. Puțini sunt aceia care înțeleg imperativul de a corela dezvoltarea orașului cu protecția monumentelor istorice; de a considera tradiția ca pe un proces de înnoire care se sprijină pe o zestre roditoare.

Pentru a aduce în lumină asemenea teme, susținându-le cu argumente și exemple semnificative, Șerban Cantacuzino folosește modalități culturale variate.
Cărțile sale din ultimele trei decenii prezintă: “Marea arhitectură modernă” (1966), “Arhitectura în procesul ei de continuitate” (1975), “Clădiri noi din lumea largă” (2001), sau pune întrebări: “Oare ce determină ca o clădire să fie bună?” sau “Cum să salvăm vechile case?” (1981) și sugerează răspunsuri: ”Conservarea arhitecturală in Europa” (1975) sau “Funcțiuni noi pentru clădiri vechi” (1975).
În paralel, numeroase articole privitoare la “Conservarea monumentelor și siturilor” au apărut în periodice (Newslleter / 1989, The Times, Caietele ICOMOS).

Un alt câmp de intensă acțiune este, desigur, acela al unor instituții publice de prestigiu, organizații, Fundații, precum ICOMOS, Comisia Regală de Arte Frumoase din Marea Britanie, Fundația Getty, Europa Nostra, Pro Patrimonio, ca și publicația de specialitate ”The Architectural Review”, al cărui redactor șef a fost.
Nu mă voi opri acum, aici, asupra excelentelor rezultate obținute în aceste organisme și care au fost confirmate de importate titluri, premii, medalii.

Doresc însă să subliniez că, începând din 1971, Șerban Cantacuzino urmărește îndeaproape soarta monumentelor istorice din România.
Dintru început, prezintă valorile arhitecturale din țara noastră. Astfel, în 1972, puteam citi în numărul 900 al Arhitectural Review, articolul ”Case fortificate din Valahia”. Autorul avea atunci 44 de ani. Textul, bine ancorat în istorie, prezinta, cu desene-document și cu fotografii, culele din Măldărești, Glogova, Broșteni, Curtișoara. Se amintea corespondentul lor din Anglia, acele Border Bastle - apărute din nevoi similare, de apărare la graniță. Se sublinia totodată, acea trăsătură specifică a culelor romanesti: prezența spațiului de destindere din veranda cu arcade de la nivelul superior al clădirii. Ca o dovadă a consecvenței unei atitudini, după 30 de ani, ctitorul fundației Pro Patrimonio, promovează în planul de lucrări al Fundației, restaurarea culei din Șiacu (1822) și aflata acum în pericol de a se pierde.

În lunga perioadă comunistă din România, Șerban Cantacuzino protestează și atrage atenția lumii civilizate, asupra desființării Direcției Monumentelor Istorice (din 1977) și asupra incredibilelor distrugeri de monumente, centre istorice și sate, care au urmat.
Cu autoritatea personalității sale și datorită poziției pe care o ocupă în Anglia, el scrie despre ”Teatrul unui măcel cultural din România” (1979), despre “Reconstrucția din București și consecințele sale pentru patrimoniul arhitectural” (1987).
O scrisoare de protest este trimisă Delegației române la UNESCO, Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Reprezentanței Comitetului Patrimoniului Mondial UNESCO. (Detalii cu privire la intervențiile lui Șerban Cantacuzino în acei ani pot fi urmărite în cartea “Distrugerea trecutului României” publicată de Dinu C. Giurescu in 1989 in SUA).
La 30 mai 1991 se trimit din partea Comisiei Regale de Arte Frumoase din Marea Britanie, trei scrisori către: președintele României, primul ministru și ministrul culturii. Sunt criticate : întîrzierea promulgarii Legii Monumentelor Istorice, modificarea ei in detrimentul atât al Comisiei Nationale a Monumentelor Ansamblurilor și Siturilor Istorice cât și a Direcției sale operative. Se insistă pentru păstrarea autonomiei acestor organisme, ca un mijloc de mai buna protectie a patrimoniului. Ceea ce se dovedeste necesar și astăzi.
Faptul ca testul acestor trei scrisori a fost creionat și definitivat de Șerban Cantacuzino în autocarul care-l ducea de la Paris la Versailles, între cele două ședințe ale conducerii supreme ICOMOS, dovedește și de data aceasta, disponibilitatea și promptitudinea sa, pentru cauze pe care le consideră cu adevărat de interes major. De altfel, practica acest mod de a lucra în timpul deplasărilor sale.

Dați-mi voie, vă rog, să mărturisesc faptul că, atunci când am cunoscut pentru prima oară intervențiile publice ale lui Șerban Cantacuzino, ca susținător al valorilor culturale din întreaga lume, am legat această descoperire de momente aflate cu alte trei decenii mai înainte.
Către sfârșitul celui de-al doile război mondial, în anul școlar 1943-1944, George Matei Cantacuzino a fost primul meu profsor la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti, la o disciplina – istoria arhitecturii - care te disciplina, dându-ți in același timp o libertate nebănuită.
Și, ca și cum cursurile de istorie - dar de fapt și de estetică, de filosofie a artei, de înțelegere a evoluției structurilor sociale - nu ne-ar fi dăruit îndeajuns, profesorul m-a învitat într-o bună zi la dânsul acasă, în blocul pe care îl proiectase, în piața Lahovary din București. Am schimbat câteva gânduri și mi-a dat una din ultimile sale cărți “Pătrar de veghe”. I-am urmat pașii prin Persepolis, Palmira, Ispahan, apropiindu-mă de valorile artelor orientale și amintindu-mi de decorațiile de puternică influență persană de pe fațadele bisericii din Fundenii Doamnei, ctitoria marelui spătar Mihail Cantacuzino (1699).

După 57 de ani Șerban Cantacuzino mi-a făcut cinstea, la rândul său, să vină în locuința mea din strada Sf. Ștefan, să mă consulte în legătură cu gândul său de a înființa o fundație (Pro Patrimonio); posibilități de organizare și funcționare, persoane apropiate de o astfel de instituție.
Luând act de modul generos în care Șerban Cantacuzino îmbrățișează aspectele complexe ale societății, socot că – de fapt – el răspune, de câteva bune decenii, la întrebările și cerințele pe care Edgar Morin le pune acum în carte sa “Pentru o politică a civilizației” apăruta la Paris în ianuarie 2008.

Astăzi încă, patrimoniul construit și natural din țara noastră trece prin momente grele. Sunt necesare măsuri și intervenții substanțiale pentru protecția lui. În legislație, educație, formarea cadrelor de specialitate, instituții, controlul în construcții, întrajutorare și multe altele.
Și este nevoie întradevăr, de modele.
Activitatea exemplară a unei identități culturale, care este Șerban Cantacuzino, îți insuflă energie și încredere.