Anunt deces arh. Dan Hanganu

Ieri, 5 octombrie, a plecat dintre noi, la 78 de ani, Dan Hanganu, un mare arhitect, odată cu care o lume întreagă se încheie. 

Dan Hanganu nu a împărtășit „aroganța prezentului”, bazată pe ignoranță și alimentată de tehnologie, ci „a luat trecutul ca partener în discursul arhitectural”, cu reverență, fără emfază, de pe o poziție culturală echilibrată. Credea, de altfel, că „educația și cultura reprezintă temelia” și deplângea „sărăcia” lumii de astăzi.
Născut la Iași, ucenic al lui Nicolae (Gipsy) Porumbescu, absolvent al Institutului de arhitectură Ion Mincu din București (1961), a realizat o carieră strălucitoare în Canada, unde s-a stabilit în anul 1970. Orașul Montreal poartă amprenta sa, prin proiectele de relevanță publică realizate: studioul Cirque du Soleil, turnul de birouri Hydro Quebec, mănăstirea Saint-Benoît-du-Lac, Muzeul de arheologie și istorie Pointe-à-Callière, Școala de Înalte Studii Comerciale, Pavilionul de Design de la UQAM, restaurarea clădirii Centrului de Arhive din Montreal și renovarea Teatrului du Nouveau Monde. 
Dan Hanganu a fost profesor la Universitatea McGill și la Universitatea din Montreal, membru al Ordinului Național al provinciei Quebec, Doctor Honoris Causa în arhitectură al Universității Laval din Quebec (2004) și al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București (2003). În aprilie 2008, i-a fost conferită medalia de aur a Institutului Regal de Arhitectură din Canada, cea mai înaltă distincție acordată în domeniul arhitecturii în această țară. România i-a acordat Ordinul Steaua României în grad de Cavaler și Ordinul național pentru merit în grad de Comandor. Din 2003 a fost membru de onoare al Academiei Române.
În 2009, în cadrul Anualei de Arhitectură, OAR București îi acorda premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate iar în luna decembrie a aceluiași an organiza împreună cu Uniunea Arhitecților și Universitatea Ion Mincu o expoziție retrospectivă a operei sale. 
Republicăm, la despărțire, un fragment dintr-un interviu de acum un an, din 14 octombrie 2016, când, la Iași, Dan Hanganu primea titlul de cetățean de onoare al orașului său natal. 
Îi adresăm, în loc de rămas bun, rugămintea premierul canadian Pierre Elliott Trudeau, la vizita Muzeului de istorie, în anii 80: „Când a intrat, m-a prins de umăr și mi-a spus: Dan, arată-mi ce eu nu văd. Mi s-a părut că prin cuvintele lui a reușit să exprime tot ceea ce e frumos în profesia asta.”

*
Francezii au o foarte frumoasă definiție a arhitecturii, care spune că „arhitectura este expresia unei culturi“ în spațiul construit. Este evident că, de-a lungul secolelor, arhitectura a reprezentat o mărturie a diferitelor epoci dar și a diferitelor regiuni, a diferitelor manifestări culturale. În momentul în care ai norocul, așa cum am avut eu, să exersezi această profesie în diverse colțuri ale lumii, este foarte important, cred eu, contrar unor tendințe din America de Nord care impun anumite canoane și reguli, să fii foarte atent în a găsi esențialul, rădăcina. În această privință, eu am fost mereu mai mult decât atent, obsedat dacă vreți, în a căuta specificul. Atunci când eram tânăr, am lucrat pentru un arhitect canadian, care mi-a spus „înainte de a trage o linie, uită-te în jur“. Foarte frumoasă, foarte simplă și foarte bine exprimată mi s-a părut această idee, care a rămas cu mine de-a lungul timpului. Cred eu că această metodă ce presupune o analiză atentă a culturii locului reprezintă un factor foarte important ce ajută enorm expresia acestei profesii. Ca arhitect, trebuie să te întrebi care este esența. Dar, bineînțeles că și acest concept este o chestiune de modă: prin anii ‘50 nu avea nicio valoare istoria, dar prin anii ‘60 lumea a început să acorde importanță și trectului, și s-a venit cu această idee de contextualizare, nu foarte potrivit sintetizată după părerea mea, în conceptul de integrare. Adevărul este, însă, că unii arhitecți, cei care au știut să meargă dincolo de vizibil, apreciază acest curent contemporan. Bineînțeles că și aici lucrurile se pot diviza pe mai multe straturi de intervenție și depind foarte mult de atitudinea unei anumite regiuni: sunt țări în care istoria are o foarte mare importanță, la care această integrare are un sens, dar sunt alte țări care au avut ghinionul de a fi ignorate pentru un timp, și atunci se văd nevoite facă un salt, iar acest salt cred ei că s-ar realiza cel mai repede și efectiv prin tehnologie. Mă refer aici la cazul Chinei, o țară neglijată, cu niște datorii de plătit, o țară cu o tradiție extraordinară de altfel, dar care are foarte mult de recuperat, și asta se vede, din păcate, în producția arhitecturală. Pentru ei, la ora actuală, istoria, trecutul au prea puțină importanță, țelul fiind să construiască tot mai mult, tot mai mare, tot mai înalt.
(pentru întregul interviu, http://www.oar-bucuresti.ro/anunturi/2016/10/14/e/)