Recenzia volumului „București. Arhitectură. Un ghid adnotat” - Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapadat, realizată de istoricul Andrei Pippidi

Rareori îi este dat cuiva care, ca mine, a scris recenzii toată viața să găsească în sfârșit cartea dorită cu lăcomie. Lucrarea prin care Ordinul Arhitecților din România răspunde dorinței pe care o aveam din ce în ce mai mulți este în același timp o istorie a orașului și a meseriei care îl servește fără preget. Sentimentul de dragoste-ură față de București s-a transformat aici într-o înțelepciune senină. Forma în care ea se exprimă este de un talent literar superior: fiecare cuvînt vine la locul lui, ales cum trebuie, și niciunul nu e de prisos. Așadar, ceea ce poate fi întrebuințat și ca ghid turistic a căpătat intensitatea unei cărți de istorie.

Povestea începe cînd noul stat independent a devenit regat, anul 1881 fiind și data la care a apărut Societatea Arhitecților Români. Dezvoltarea Capitalei și totodată a educației ziditorilor, precum și a culturii publicului care primește sau chiar cere, este urmărită pînă în zilele noastre, adică, foarte precis, în 2016. Drumul parcurs și care, chiar dacă am vrea, nu se poate opri, n-a fost lipsit de poticniri, întreruperi ori salturi într-o direcție sau alta. A căuta identitatea, cum au făcut-o atîția alții, nu e destul, se cuvine deopotrivă recunoscută diversitatea. Nu numai în influențele culturale din străinătate asupra arhitecților români, ci chiar în extinderea domeniului în care a fost nevoie de competența lor – de la locuință, loc de rugăciune și loc de muncă, la terenul tot mai larg impus de tehnica modernă și de standardele comerciale internaționale.

Ce s-a pierdut în acest proces de înnoire distrugătoare e amintit, dar atenția se îndreaptă către coexistența (pentru cît timp?) a clădirilor ,,vechi”, mai ales de secol 19, cu cele de numai ieri sau din  prezentul de un dinamism nestăpînit. Autorii au înțeles să prezinte situația din 15 cartiere, numite de ei ,,carouri”, fiecare cu harta sa. Inventarul cuprinde cca 600 de ,,exemple” reprezentative, cu adresele lor la clădiri sau locuri deschise, dar și informația necesară despre proiecte de concurs și evenimente fatale.

Este extraordinară munca de cercetare datorită căreia se precizează paternitatea clădirilor: una după alta figurează cu numele arhitecților care le-au construit sau restaurat. O listă alfabetică îi reunește, sute și sute, fără a-i uita pe inginerii și artiștii care le-au stat alături. În personalitatea lui Horia Creangă se vede acum o culme mai înaltă decît culmile celelalte, dar se aduce omagiul cuvenit generației lui Petre Antonescu și Paul Smărăndescu, urmați de Duiliu Marcu și Octav Doicescu, pe cînd G.M.Cantacuzino ocupă poziția izolată a teoreticianului de vastă viziune. Pentru restaurarea monumentelor  se evidențiază meritele lui N. Ghika-Budești și Horia Teodoru, precum și funcția tutelară a lui Grigore Ionescu în încadrarea valorilor arhitecturale și istorice. Alte pagini descriu cu sinceritate condițiile în care au lucrat arhitecții primilor 30 de ani ai regimului comunist. Tot atît de sintetic-obiectivă este reflectarea fluctuațiilor politice și social-culturale provocate de cutremurul din 1977. Pe bună dreptate, impactul demolărilor care s-au succedat este definit ca ,,cea mai mare operație de restructurare urbană totalitară din Europa”. Cu o remarcabilă coerență sînt judecate, pentru perioada care a urmat din 1990, dezagregarea capacității de protecție a patrimoniului, dar și experiențele inovării. Tonul devine de o justificată severitate numai la pp. 218-219, unde Otopeni și Voluntari au oferit exemple de dezordine bezmetică. Numeroase gafe, dacă-i este îngăduit cititorului să le considere astfel, se pot descoperi spre sfîrșitul acelui indice cronologic al clădirilor și lucrărilor de artă cuprinse în ghid. Acesta este extrem de sugestiv: cele dintîi cazuri sînt palate princiare (Suțu și Știrbey), accentul pus pe lucrări publice a durat pînă la primul război mondial, revenind intens în deceniul Carol al II-lea, iar tot ce s-a construit după 1947 a depins de stat în concepție, finanțare și execuție. Inițiativa particulară a izbucnit, firește, năvalnic odată cu trecerea la o economie liberală. Un boom imobiliar este responsabil pentru manifestările agresive ale acestei tranziții. Un alt aspect al schimbărilor survenite îl constituie înmulțirea unor edificii religioase (catolice H 09, L 03, 0 15; ortodoxe B 27, C 14, L 03, L 08 și se mai pot încă adăuga).

Înțesată de date, cartea este de neprețuit pentru bucureșteni care vor afla aici, fără îndoială, numeroase lămuriri (poate chiar despre casa în care locuiesc). Binevenită ar fi o traducere într-o limbă de circulație, fie și cu o selecție inevitabilă. De semnalat o singură eroare: autorul cărții din 1909 Bucureștii ce se duc este Henri Stahl, nu nepotul său Paul H.Stahl. Ilustrația volumului, prin calitate și alegere,însoțește perfect textul.

                                                                                                        Andrei Pippidi